Arta metaforei
Acum aproape 2500 de ani, Aristotel considera că metafora este pur și simplu o chestiune de limba, unul din cazurile în care un cuvânt cu un sens literal ar putea avea un al doilea sens, similar primului .
Conform acestei teorii , orice continut cognitiv al metaforei ar putea fi redus la un set de similaritati literare.
Aristotel descria înțelegerea unei metafore ca un exercițiu stimulator pentru rezolvarea unei ecuații analogice.
Desi metaforele au fost considerate importante dispozitive retorice și poetice ale limbajului, erau considerate neesențiale in a atesta afirmațiile adevărate, fundamentale.
În ultima jumătate a secolului XX, această perspectivă aristotelică s-a dovedit a fi greșită. S-a dovedit că metafora este de natura conceptuală mai degrabă decât de natură lingvistică și că de cele mai multe ori gândirea metaforică nu se bazează pe similitudinile percepute în lume.
Prin metode lingvistice, psihologice , dar si ale neurostiintelor, este studiat modului în care sunt învățate metaforele, modul în care ele structureaza sistemul conceptual dar și modul în care acestea modelează raționamentul în toate aspectele vieții noastre.
Metafora este analizata si în alte moduri de interacțiune simbolice, in afara de limbaj, cum ar fi arta, muzica, arhitectura, dans, teatru și ritualuri.
In cateva decenii scurte, metafora care initial era privita ca un fenomen lingvistic periferic studiat doar in literatura, este acum recunoscută ca fiind un proces fundamental al conceptualizării umane .
